1 mai „micitoresc”

Pe vremuri, acest 1 mai se sărbătorea prin muncă, venea tovarăsul în vizită să vadă dacă s-a înfăptuit planul cincinal, se aplauda până se toceau palmele, se făceau parade. Bine că s-au dus vremurile. Sărbătoarea a rămas, e una internațională, nicidecum românească.
Această zi internațională a oamenilor muncii a apărut printr-o revoltă a sindicaliștilor din Chicago, n-are legătură cu comunismul. Pe 1 mai 1886, muncitorii au protestat și au cerut reducerea orelor de muncă. S-a ajuns la 8 ore, câte sunt și în ziua de azi. Revolta zecilor de mii de muncitori a avut rezultatul așteptat. Mișcarea a ținut mai multe zile, iar europenii s-au alăturat și ei. Doi ani mai târziu, la Paris, 1 mai a devenit Ziua Internațională a Muncitorilor. Așa cum e și astăzi.
În majoritatea țărilor europene, de ziua muncii nu se mai muncește, e decretată zi liberă. Așa cum e și în România, unde tradiția s-a pierdut și încet, încet, a devenit ziua „micului”. Celebrul preparat pe care românii îl dispută cu alte țări pentru originalitate sfârie de 1 mai pe toate grătarele patriei.
Iar în locurile binecunoscute pentru mici se formează cozi interminabile. Este si motivul pentru care mulți preferă să aprindă cărbunii acasă sau să iasă cu prietenii la iarbă verde.
În România acest tip de sărbătoare, cu mici și bere de 1 mai a apărut după revoluție, când evenimentele propagandistice au fost date deoparte. Trebuia să se întâmple ceva, mai ales că era zi liberă. Așa că din 90 până azi, 1 mai la noi a devenit un festival „micitoresc”.
Dacă de ziua națională, pe 1 decembrie, e la putere fasolea cu ciolan, azi pe 1 mai, micul este regele grătarelor.
Și pe vremea comunismului, paradele erau urmate de o ieșire la mici și bere, pentru cei care nu munceau. Azi, puțini sunt cei care mai mișcă un pai, s-a dat liber la distracție.
Așadar, de ziua muncii se stă și se petrece, nu se muncește. E destul timp în restul anului, o zi nu se pune. Să nu fim răi.