Ce ne mai place dezbinarea, răutatea. Vorbim de unitate, dar o dăm în sălbăticie. Mai grav e că ura asta vine din mentalitatea bolnavă a poporului, dus cu vrăjeli de zeci, sute de ani. Am trecut de la minciunile comuniste la gogoșile vândute în așa-zisa libertate și am ajuns la slobozenie.
E ca în Miorița, gura nu ne mai tace. Practic, atât am câștigat acum 30 de ani, dreptul de a spune ce credem, dreptul de a jigni fără a plăti.
Unde am vrut să ajung? La naționala, care și-a luat boxul pentru o amărâtă de repriză cu Israel. Tabăra contestatarilor a țipat să închidem fotbalul, să ne retragem din bătăliile pentru euro.
🗞️ Citește și Acestea
Tabăra naționalei n-a plecat capul și a dat înainte, cum era și normal. Iar după victoria cu Kosovo pe unii fotbaliști s-au umflat mușchii, vezi cazul Moruțan, care a prezentat o aroganță de copil răsfățat, deși se pot număra pe degete meciurile lui la națională. Și nu doar alea bune.
Avem război, mă rog, un fel de pâine și circ. Tare mult ne place. Să țipăm, să ieșim în evidență.
În loc să fim uniți cu scopul comun de a ridica fotbalul, dus adânc în groapa săracilor din Europa. Despre asta am mai scris, nu mai revin.
Mulți analiști TV, cât urăsc termenul ăsta, dar nici specialiști nu par, vin la televizor să arate priceperea, dar o idee deșteaptă nu expun. Se dau mari cunoscători și fac analiza trecutului, fac comparații cu ce a fost, cât de bine era înainte, în loc să își concentreze gândurile pe o idee înțeleaptă din care să se nască ceva salvator în fotbalul românesc.
Batem câmpii, iar fotbalul tace, zace în infinitul de prostii debitate fără folos. Na, suntem dușmani de o viață cu capra vecinului, am sacrifica-o doar ca să facem o ciorbă de copite.
Ne uităm tot timpul la rezultatele generației de aur. Vorbim mereu doar de cele mari, cu Argentina, Columbia sau Anglia. Uităm că Elveția, cu care ne batem acum la calificare, ne-a dat cu terenul în cap la mondialul vieții, în 94. Am uitat și euro 96, cu rezultate mai proaste ca în 2008 sau 2016. Uităm de episodul Kosice, când Cehoslovacia a râs de noi. Uităm și că vecinii bulgari au jucat semifinală la cel mai bun mondial al României, în 94. Uităm și de Columbia, de care am pomenit mai sus, că a ratat în prostie de i-a făcut bătături în mănuși lui Stelea și vorbim tot timpul de blestematul gol încasat de Prunea, când noi am egalat Suedia când să fluiere arbitrul, de am dus meciul în prelungiri.
O să îmi dea mulți în cap pentru paragraful de mai sus, oglinda generației Hagi-Popescu.
Ei sunt cei mai vehemenți acum. Culmea, Hagi, care a cărat în spate România atunci e cel care vorbește cel mai puțin de rău fotbalul nostru.
Cel mai bine ar fi să ne adunăm puterile și să ne mulțumim cu ce reușim. Da, să ne bucurăm la un egal smuls Elveției pe final, că nu e 1-4 ca în 94, să ne bucurăm și la victorii cu Andorra, Belarus sau Kosovo. Ce e așa greu. Moldova a bătut Polonia, a câștigat în Feroe, e pe 3 în grupă la egalitate cu Cehia și la două puncte sub Albania. Ăsta e fotbalul de azi, nu ne mai uităm ce a fost ieri.
Cosntruim și gândim, ca să facem ceva de viitor. Cu ce ne-au ajutat victoriile povestite în cartea de istorie ale lui Mihai Viteazu sau Ștefan cel Mare, că tot plăteam bir la turci. Ne-au ajutat la fel ca victoriile din războiul mondial, când ne-am bucurat că tot aurul, Cloșca cu Pui, a ajuns în tezaurul de la Moscova.
Hai, să ne dăm seama ce mici suntem. Ca popor, ca fotbal, ca economie s.a.m.d.
