A răsărit o Arena Națională, frumoasă, dar parcă neterminată, a apărut Cluj Arena, OZN-ul mic și cochet de la Ploiești, impresionantul Oblemenco de la Craiova. Apoi s-a făcut stadion nou și la Arad. Am prins 4 meciuri la Euro și s-au mai construit trei stadioane, Ghencea, Giulești și Arcul de Triumf, toate în București. Ultimul stadion nou a apărut la Sibiu. Pe cel al CFR-ului nu îl număr aici, că nu e făcut din bani publici. Urmeaza o arenă nouă la Constanța, e una în plan și la Pitești, iar Iași, Timișoara și Bacău au schițele gata făcute pentru stadioane noi. În București se lucrează la un stadion pentru Dinamo.
Se vede, se simte mâna darnică întinsă de UE.
Bun, am lămurit-o pe asta cu stadioanele, avem și o să mai avem. Ce facem cu fotbalul și fotbaliștii?
🗞️ Citește și Acestea
Bine ar fi dacă UE ne-ar da și bani de transferuri, ca să ne întoarcem în lumea bună a acestui fotbal. Dar nu se poate.
Și, hop, ne-am împotmolit!
În spatele stadioanelor, al luxului lor, al noului, găsim noroiul. Dincolo de poarta stadionului se înalța semeț, dar și obraznic, PRAFUL care s-a ales de fotbalul nostru.
Dacă în campionatul nostru reușim să-l băgăm sub preș, atunci când ieșim în Europa, vântul îl ridică atât de sus, că pare o aureolă marcă înregistrată în tabloul fotbalului românesc. Ca în picturile sacre.
Vrem, nu vrem, ajungem iar la mentalitatea noastră, pe care se tot pune PRAFUL și pe care nu putem s-o ștergem nici cu cel mai ud burete.
Pe vremuri, fotbaliștii se nășteau pe maidanul, prăfuit la rândul lui, unde copiii băteau mingea, obișnuiți cu greutățile. Iar atunci când se făceau mari, unii ca Dobrin, Hagi, Balaci, știau și ce înseamnă greu.
Acum, când mocirla a fost înlocuită cu terenuri moderne și porțile nu sunt făcute din pietre sau ghiozdane, au plase, terenurile sunt trasate, copiii încep să se creadă fotbaliști de mici. Se simt Neymar, Ronaldo, Messi, chiar Budescu sau Florinel Coman, de la primul contact cu terenul. Nu e rău, dar nu e nici bine. E normal să evoluăm, dar puștii uită de greutăti , iar atunci când se fac mari, se lovesc de ele și nu știu cum să le facă față. E un adevăr crud, care se potrivește strict în peisajul românesc.
Mă întorc la vuietul stadioanelor noi, unde acești copii ajung să joace atunci când devin mari. Se creează un „du-te, vino” psihologic în mintea lor, când văd arenele populate, pline. Și încep să se creadă fotbaliști, deși sunt doar niște jucători în devenire.
Da, tot de la mentalitate pleacă.
Presa, la rândul ei, atrasă de ambientul plăcut de pe arenele impunătoare, îi compară pe jucători cu fotbaliștii adevărați de la numele mari din vest. Așa apar „Mbappe-Coman”, „Messi-Mitriță” sau merg în trecut spre noul Hagi, noul Belodedici, noul Boloni, noul Mutu. Până la urmă e doar un joc de cuvinte, dar ne întoarcem iar la mentalitate. Jucătorii citesc presa și chiar ajung să se creadă Hagi, Mbappe, Messi sau Ronaldo, împinși și de valul stadioanelor moderne, ca afară.
Încep să uite menirea lor pe teren, cu gândul la valul de fani care se postează langă autocar la finalul meciurilor, în speranța unui autograf.
Evident, niciun antrenor nu are curaj să le explice că nivelul de aici nu are nicio treabă cu nivelul de acolo, deși ambientul e asemănător. De ce? Îi este teamă să nu îl afecteze psihic.
Total greșit. Copilul, micul fotbalist, se crede cel mai tare, cel mai bun, antrenorului îi place gândirea plină de tupeu, de curaj și nu umblă să-l descurajeze.
Și atunci apare marea problemă. Când iese afară, puștiul știe că e cel mai bun, cel mai cel, dar în timpul meciului își dă seama că nu e chiar așa, nu e ca în România. Se joacă fotbal, nene, iar el nu e obișnuit cu ritmul, îi e greu.
E ca un ciocan care-l lovește în creștetul capului, iar pentru trezire e cam târziu. Efectul se vede și atunci când puștiul pleacă vedetă din România și nu face nimic afară.
Nu e vina copilului, a adolescentului, mentalitatea e problema, greul cu care puștiul nu e obișnuit, din cauza nivelului scăzut din România, a pregătirii pe care o primește de când se apucă de fotbal. Aici, România a rămas în urmă.
Așa că stadioanele aduc un lucru bun pentru oamenii care vin la meciuri, dar sunt un lucru rău pentru că îi fac pe jucători să se simtă mari fotbaliști. Și nu e deloc așa. Iar remarca e valabilă doar pentru mentalitatea din România. Sau, ca să lărgesc un pic plaja, din estul Europei.
