După remiza de aseară, dintre CFR Cluj și Universitatea Craiova, o remiză care i-a scos pe olteni din lupta pentru titlu, iar pe ardeleni i-a lăsat cu șanse de 1%, este cazul să tragem câteva concluzii.
🗞️ Citește și Acestea
Una ar fi faptul că trupa din Gruia s-a raportat prea mult la performanțele realizate în ultimii 5 ani, încât nu a reușit să se adapteze la prezentul apăsător, în care a obținut doar o victorie în play-off (lucru nemaîntâlnit la CFR de când există play-off), și să privească spre viitor cu încredere, chiar dacă nu va lua un trofeu la finalul acestui sezon. De ce trebuie să existe atâta teamă când vine vorba de reconstrucție? Până la urmă, toate echipele mari sau mai puțin mari recurg la astfel de măsuri atunci când o generație de succes nu mai are potențial, când ajunge la final. Faptul că nu câștigi al șaselea titlu la rând nu trebuie catalogat ca o tragedie. Să ne gândim că Napoli a așteptat peste 30 de ani ca să câștige din nou titlu în Italia. Să ne gândim că Liverpool a așteptat 30 de ani ca să fie din nou campioană în Anglia. Deci, fotbalul nu se rezumă doar la câștigarea unor trofee, ci și la implementarea unor principii sănătoase, cum ar fi creșterea tinerilor jucători, o relație puternică cu fanii, o relație puternică cu comunitatea, o strategie de marketing bună. Până la urmă, așa supraviețuiesc marile cluburi zeci de ani, în unele cazuri mai bine de un veac. Și așa ar trebui să gândească toate echipele din România.
Universitatea Craiova a câștigat și ea niște trofee în ultimii 5 ani, două Cupe și o Supercupă mai exact. Nu este rău. Dar în campionat a rămas la statutul de eternă favorită, ca și FCSB. Adică o echipă capabilă să lege multe victorii, să producă spectacol, dar să nu fie în stare să pună și cireașa pe tort. Adică să nu se împiedice precum un alpinist care mai are puțin până să atingă vârful muntelui.
Ca o paranteză, ieri a fost 7 mai. S-au împlinit 37 de ani de când Steaua a câștigat Cupa Campionilor Europeni. Nicio altă echipă din România nu a pus mâna pe cel mai râvnit trofeu din fotbalul de pe Bătrânul Continent. Dar ce facem cu viitorul? De ce nu ne asumăm niște strategii pe o perioadă îndelungată, de 10-15 ani? Poate așa vom mai trăi astfel de performanțe. Doar cu speranțe, care nu au la bază niște măsuri concrete, nu avem cum să progresăm. E o lecție care se aplică în orice situație din viață, nu doar în fotbal. Dacă ne este teamă de viitor, dacă așteptăm să vină rezultatele peste noapte, atunci ele nu vor veni, și chiar de vor veni anumite rezultate, ele ar putea atrage probleme financiare și de altă natură, după cum am specificat în editorialul de ieri.
Performanța trebuie pregătită. Și asta cere ani, nu săptămâni sau luni. La modul realist, nu ar fi imposibil să ajungem să avem două-trei echipe anual în grupele Conference League. Una sau două în primăvara Conference League. Să avem o echipă în primăvara Europa League. Și pe măsură ce vom avea o constanță în astfel de rezultate, atunci vom avea din nou o echipă în grupele Champions League. Și, mult mai târziu, o echipă în primăvara Champions League, visul interzis pentru România de când Cupa Campionilor și-a schimbat numele în Liga Campionilor. Trebuie să pornim de jos. După cum remarca Miodrag Belodedici, singurul român care a câștigat Cupa Campionilor de două ori, cu două echipe, ca fotbalist, noi stăm foarte bine când vine vorba de teorie, dar când trebuie să punem în practică ceva, atunci apar probleme. Poate că e cazul să se schimbe puțin mentalitatea. Altfel, vom sărbători mereu niște performanțe din trecut, iar în prezent vom avea senzația pe care o are un om când îi suflă vântul prin buzunare. Adică senzația că nu am realizat nimic, că nu avem perspective pentru viitor.
Și pentru că azi este 8 mai, ziua fostului fotbalist și selecționer al echipei naționale, Victor Pițurcă, vrem, nu vrem, ajungem să ne legăm și de trecutul său. Departe de a fi un personaj perfect, ca mulți alți sportivi și foști sportivi, Pițurcă e ultimul selecționer cu care naționala a fost aproape să prindă Mondialul. În 2013, România a jucat un baraj cu Grecia, asta după ce a terminat pe locul 2 o grupă cu Olanda, Ungaria, Turcia, Estonia și Andorra. România a câștigat 6 meciuri, dintre care unul cu Turcia acasă și unul cu Ungaria la București. Și venea din urna a 4-a valorică. Peste 4 ani, mai întâi cu Daum selecționer, apoi cu Contra, România a fost în prima urnă, dar a terminat pe locul 4 o grupă cu Polonia, Danemarca, Muntenegru, Kazahstan și Armenia. Și a câștigat doar 3 meciuri. Și asta după ce jucase la un Campionat European. E greu de înțeles de ce altădată s-a putut obține mai mult dintr-o grupă mai grea, iar dintr-una ceva mai ușoară nu s-a obținut nimic. Cu același Pițurcă, contestat și el ani de zile, chiar și de autorul acestui editorial, s-au obținut ultimele calificări ale naționalei. La Euro 2008 și la Euro 2016. E drept, în preliminariile Euro 2016, Pițurcă a fost pe bancă doar în primele trei jocuri, dar cu victoriile obținute în fața Greciei și a Finlandei, plus a egalului scos cu Ungaria, tricolorii au făcut un pas mare spre calificare. A venit apoi Anghel Iordănescu, cel cu care s-a scris istorie în anii 90, și a fost bun începutul, acel 2-0 cu favorita grupei, Irlanda de Nord. Dar apoi s-a văzut un dezinteres în jocul naționalei, chiar dacă nu s-a pierdut nicio partidă în acea grupă. Ba chiar se putea rata calificarea în ultimele două etape. Finlanda a condus pe Arena Națională până în ultimul minut. Noroc cu Ovidiu Hoban, care a împlinit 40 de ani, iar aseară nu a fost nici măcar rezervă în meciul CFR – Universitatea Craiova, însă și-a făcut timp să salute oamenii pe care îi vedea pe holurile stadionului, ba chiar să dea mâna cu ei. Acel meci cu Finlanda a fost un semnal de alarmă, în sensul că vor fi probleme la Euro 2016. Și au fost. Franța ne-a bătut în ultimele minute. Cu Elveția am condus, am ratat ocazii, dar ne-am ales doar cu un egal. Iar Albania ne-a provocat cea mai rușinoasă înfrângere din istoria participării României la turneele finale. Și iată cum, în mod paradoxal, ajungem să-l regretăm fix pe Victor Pițurcă. Sau pe Anghel Iordănescu, care, în ultimul mandat, nu s-a ridicat la nivelul din perioada când atingea sferturile Cupei Mondiale în America, apoi optimile Mondialului în Franța. Avea și altă generație, una e să joci cu Hagi, Răducioiu, Petrescu sau Dumitrescu, și alta e să-i ai pe Torje, Hoban, Alibec sau Papp.
Aceasta este realitatea. Ne bucurăm mult de anumite performanțe din trecut, le tot celebrăm, dar ne gândim (sau poate nu ne gândim) prea puțin cum au fost realizate, ce pași au fost urmați, câți ani s-a muncit pentru a fi atinse acele performanțe. E cazul să punem din nou mâna pe cărțile scrise de specialiști. Vă recomand cu încredere ”Leadership tăcut”, a lui Carlo Ancelotti, unde veți vedea că banii sunt importanți în fotbal, dar nu reprezintă totul. Fără o atitudine corectă, nu poți câștiga prea multe meciuri, nu poți câștiga trofee. Este ideea principală pe care o subliniază italianul aflat în prezent sub contract cu Real Madrid, alături de care a câștigat de două ori Liga Campionilor.
Haideți să nu mai fim atât de ancorați în trecut. Din el ne putem inspira, dar dacă vrem să progresăm, atunci trebuie să tratăm prezentul și viitorul ca pe o oportunitate, nu ca pe un calvar. Trebuie să privim dincolo de aparențe. Să nu lucrăm cu jumătăți de măsură, în sensul că ori facem o treabă de calitate, ori nu o mai facem.
Dacă v-a plăcut materialul, nu ezitați să vă abonați la pagina de facebook Cluj Live, la canalul de youtube Cluj Live Sport și la canalul de rumble Cluj Live Sport pentru a fi la curent cu ultimele noutăți.
