Sindicatul nu-i Netflix! – De ce e plin protestul de lideri și gol de membri
Hai să ne lămurim de la început: ceea ce se întâmplă cu așa-zișii „sindicaliști” din România e o rușine națională. O caricatură de revoltă. O piesă proastă cu actori amatori, dintre care unii joacă rolul de erou sindical, iar alții… figurant cu bere și mititei.
Într-o țară în care guvernul îți trage palme economice peste față, una după alta, fix ca-ntr-un bar în care ai uitat să plătești consumația, tu – brav sindicalist cu maieul ud de lene – alegi să stai acasă și să te plângi pe grupurile de WhatsApp. Nu ieși la protest, nu te alături colegilor, nu faci nimic. Îți freci telecomanda și speri că „merge Bălălău de la sindicat în locul meu”. Dacă merge, bine. Dacă nu, „nu s-a făcut nimic, băăăă!”
🗞️ Citește și Acestea
Liderii sindicali, unii buni, alții de vitrină, fac ce pot. Închiriază autocare, mobilizează rețele, pregătesc bannere. Și ce răspuns primesc de la membrii de sindicat? „Nu pot, frate, e cald afară…”. Vai de voi. Vă scuipă istoria în față. V-ar fi rușine dacă ați ști ce înseamnă cu adevărat mișcarea sindicală – dar n-aveți cultură sindicală nici cât o măslină uscată.
Apropo de cald: e prea cald să mergeți la protest, dar nu e prea cald să stați la grătar. Nu e prea cald să beți șase beri reci la umbra unui pom. Nu e prea cald să bârfiți pe net că „ăștia nu fac nimic”. Ce ipocrizie! Ați ajuns să cereți altora să lupte pentru voi, în timp ce voi dați din taste ca niște „curajoși”.
Și când auzi replica aia clasică „Să meargă liderii! De aia-s plătiți!”, îți vine să urli. Nu, dobitocule! Liderul e vârful, dar sindicatul e forța din spate. Dacă voi, masa, nu sunteți acolo să arătați că sunteți mulți și hotărâți, liderul vostru e un clovn singuratic cu o pancartă, bun doar de filmat de televiziuni. Sindicatul fără membri activi e ca o fanfară fără instrumente. Doar ridicol.
Să nu mai vorbim de dezbinare. Câte sindicate avem în România? Zece? Douăzeci? Fiecare face proteste separate, cu cinci oameni și trei vuvuzele. În loc să se unească toți într-un singur glas, se calcă pe bombeuri și se uită unii la alții cu suspiciune. Uneori ai impresia că unii lideri sunt puși acolo doar ca să saboteze din interior orice tentativă reală de revoltă. Spargători de grevă în costume sindicale. Și, ghici ce? Le merge, pentru că voi, „membrii”, dormiți pe voi și le lăsați mâinile libere.
Iar cei din București, care ar putea ajunge la Guvern într-o oră cu metroul sau autobuzul? Comedie! Din miile de membri, liderii recunosc că se vor aduna cam o sută. O sută! Într-o capitală europeană! O sută de oameni, într-o țară cu milioane de angajați batjocoriți. Restul? La terase, la mall sau, mai probabil, în pat cu o pungă de pufuleți și o convingere: „oricum nu se schimbă nimic…”
Nimic nu se schimbă pentru că voi n-aveți ouă. Nici coloană. Nici măcar bun simț. Ați vrea ca alții să se sacrifice, în timp ce voi vă plângeți că „viața e grea”. Dar n-ați ridicat un deget pentru a o face mai bună. Sindicalismul românesc a ajuns o glumă, iar voi – membrii de sindicat care stați pe margine – sunteți punchline-ul.
Și, vă rog, nu mai dați vina pe lideri. Nu ei sunt problema. VOI sunteți problema. Voi, care ați uitat cum se scrie cuvântul solidaritate. Voi, care credeți că a fi într-un sindicat înseamnă să plătești o cotizație și apoi să ceri bonusuri ca la supermarket. Sindicatul e o luptă continuă, nu un abonament la reduceri. E despre curaj, despre prezență, despre a-ți asuma ceva. Iar voi… sunteți niște fantoșe cu buletin.
Așadar, data viitoare când vă întrebați de ce nimeni nu vă ascultă, de ce salariile stagnează, de ce drepturile dispar, uitați-vă bine în oglindă. Acolo veți vedea vinovatul. Un român cu mâinile încrucișate, cu gura mare și cu demnitatea plecată în concediu.
Cam atât despre sindicaliștii de carton. Restul… la bere și somn.
