Într-o lume tot mai grăbită să îmbrățișeze superficialitatea, sufletul românesc pare să-și piardă din melodia autentică. Maestrul Aurel Tămaș, una dintre cele mai vibrante voci ale folclorului românesc, trage un semnal de alarmă: moștenirea noastră muzicală, odinioară atât de bogată și de pură, este acum în suferință.
Postarea sa recentă, plină de sinceritate și durere, reflectă o realitate pe care mulți o văd, dar puțini o recunosc. Aurel Tămaș se întreabă ce ar spune marii noștri titani ai muzicii – Luță Ioviță, Dumitru Fărcaș, Maria Tănase, Ciprian Porumbescu, George Enescu – despre deriva în care pare să fi intrat muzica noastră tradițională. Ce ar gândi acești păstrători ai identității naționale despre faptul că importăm teme muzicale străine, Balkano-Turco-Indiano-Suleymaniste, abandonând valorile autentice care ne definesc?
„Melodia neamului meu este în suferință”, spune artistul, iar aceste cuvinte răsună ca o chemare la trezire. Într-o epocă a „trendiștilor” și a „artiștilor de tarla”, cum îi numește el, se conturează un paradox dureros: dacă nu ești pe „trendul-trenului” globalist, în care kitsch-ul și imitarea devin norme, ești exclus din jocul performanței.
România, un pământ al cântecului sfânt, al doinelor care alină și al horelor ce unesc, riscă să-și piardă vocea.
De la melancolia unei doine până la strălucirea vioarei unui Ion Voicu sau spiritul marilor compozitori, fiecare notă muzicală românească era cândva un testament al identității noastre. Azi, această identitate se diluează într-un amalgam de influențe străine care par să înghită esența.
Aurel Tămaș nu vorbește doar ca artist, ci ca păstrător al unei comori pe care o numim simplu: suflet românesc. Este un apel la conștiință, o rugăminte adresată generației actuale să privească spre rădăcini, să înțeleagă că valoarea vine din ceea ce suntem, nu din ceea ce încercăm să imităm.
Neamul nostru nu trebuie să fie o copie a altora, ci să-și asculte melodia proprie, aceea care vine din adâncurile istoriei, din dorul și bucuria acestui pământ. Aurel Tămaș ne îndeamnă să nu uităm cine suntem și să ne păstrăm sufletul intact. Este o lecție de demnitate, de iubire pentru autenticitate, și, mai presus de toate, un strigăt pentru salvarea muzicii care ne definește ca națiune.
Rămâne doar întrebarea: vom avea puterea să ne regăsim melodia pierdută?