Și-a dorit mult. Nu s-a putut la fel.
Mondialele de înot din Japonia n-au fost cele ale confirmării pentru puștiul de nici 19 ani al României.
Dar să reținem un aspect important. Pentru înot el nu e un copil. Sunt mulți înotători de vârsta lui la mondial.
🗞️ Citește și Acestea
La 17 ani, Popovici a bătut recordul la 100 de metri, cursa regină a înotului.
La 18 ani a fost cu o secundă mai lent. Un an dificil.
A dat BAC-ul, l-a luat, s-a înscris la o facultate din România, deși a fost vânat de universitățile din America.
Doar la înot a picat testul maturității. Nu e capăt de țară. Are șansa să-l dea și a doua oară, la Jocurile Olimpice de la Paris, vara viitoare.
Dacă-l pică și acolo, își pierde aura de „înotător fenomen” pe care, oricum, nu a acceptat-o. Sau nu a făcut-o în fața lumii, spunând mereu că e „doar un copil care înoată bine”.
Dacă e așa, de ce a fost afectat de locul 4 din finala pe care a dominat-o 90 la sută din timp, la 200 de metri? Lovitura ciocanului psihologic l-a lovit și la 100 de metri, unde a încheiat doar pe șase.
„E în primii patru din lume. E în primii șase. E tot al nostru. Îl iubim” a spus Camelia Potec pentru știrile din sport de la Antena 1. Nimic mai adevărat.
Dar locul 4, locul 6 nu rămâne scris nicăieri. Azi, pentru că e o știre, o informație. Mâine se uită de aceste locuri. Doar primul rămâne în cărțile de istorie.
Poate că lumea s-a grăbit să-l transforme într-un extraterestru pe Popovici, poate că politicienii s-au pripit, când au scos CEC-urile la înaintare, ca să-și facă și ei puțină imagine, poate așteptările noastre sunt mari. Până la urmă, din România poți ieși în față doar dacă esti talent, nicidecum doar cu muncă. Nu îți permit condițiile, oricât am spune că avem și aici de toate. Greșit. Nu ne putem compara cu țările mult mai bine dezvoltate, cu infrastructura pe care o pun ei la dispoziție, cu sistemul lor. Noi am avut doi înotători la mondial, americanii, australienii, chinezii… zeci!
Și, hai să nu ne mințim. Nu avem nici competiție. Popovici înoată ca în valurile mării, dacă vrea, și tot câștigă orice probă în România, fie ea și dintre cele în care nu ia startul la europene și mondiale. Pentru că e talent.
Dar are nevoie de competiție. Poate, pentru el și pentru România, era mai bine să ia drumul Americii, unde ar fi avut cu cine să se măsoare în apă. În România duce o luptă doar cu cronometrul. Nu e suficient. Când nu ai competiție, nu ai cu cine să te compari, ajungi afară și poți, repet, poți claca. Ceea ce s-a întâmplat și în Japonia. Adversarii nu dorm. Ei au cu cine să se întreacă.
Un alt Popovici, Constantin Popovici, a pozat cu medalia la gât în Japonia. De el se vorbește mai puțin. Proba lui, de sărituri de la mare înălțime (27 de metri la mondial) nu e atât de populară.
Dar e un aur pentru România. Și un argint, tot aici, adus de Cătălin Preda.
Avem băieți săritori, bravo lor. Să rămână cu picioarele pe pământ, să nu le fugă pamântul de sub picioare în aburii gloriei.
E valabil și pentru David Popovici.
Până la Jocurile Olimpice, cronometrul lui David are nevoie de o sonerie, care să-l trezească un pic. Nu mult, un pic. E acolo, între cei mai buni.
