În anii 1960, Clujul era un oraș care părea să respire liniștea unei lumi vechi, dar care purta, în taină, ritmul schimbărilor moderne.
Diminețile începeau devreme, cu zgomotul tramvaielor ce alunecau pe șinele umede de rouă. Străzile erau încărcate de oameni grăbiți, muncitori cu hainele simple și studenți ce își strângeau caietele la piept, traversând Piața Unirii cu pași repezi.
Piața Unirii era sufletul orașului. Sub privirea sobră a statuii lui Matei Corvin, florăresele își așezau coșurile cu buchete parfumate, iar copiii alergau printre porumbeii ce se ridicau în stoluri speriate. Cafenelele, deși modeste, începeau să se umple de profesori universitari care discutau aprins despre literatură sau politică, cu ochii mereu vigilenți, conștienți că pereții ar putea avea urechi.
Pe străzile înguste din jurul centrului, casele vechi, cu obloane de lemn scorojite și curți interioare, păstrau o poveste a unei alte epoci, mai tihnite. Femeile băteau covoare în fața porților, iar bătrânii se așezau la taclale pe bănci improvizate, povestind despre „vremurile bune” de dinainte de război.
În cartierele noi, cum era Mănășturul, blocurile gri începeau să prindă contur, ca niște colți de beton care încercau să schimbe fața orașului. Muncitorii urcau scândurile de lemn ale schelelor, acompaniați de sunetul târnăcoapelor și al betonierei, într-un haos care părea totuși organizat.
Seara, Clujul se transforma.
Luminile slabe ale felinarelor aruncau umbre lungi pe caldarâm, iar oamenii se adunau la cinematografele din oraș, unde filmele rusești și românești erau la mare căutare. La Operă, melomanii îmbrăcați elegant intrau pe sub arcadele impunătoare, în timp ce prin parcurile orașului, îndrăgostiții își șopteau cuvinte dulci, ascunși de privirile curioase.
În spatele cortinei de liniște, regimul comunist își lăsa însă amprenta. Ziarele cu titluri propagandistice erau citite pe bănci, iar comitetele de cartier vegheau ca ordinea să fie respectată. Dar Clujul rămânea, în esență, un oraș al oamenilor, al poveștilor șoptite și al culturii care refuza să fie înăbușită.
Clujul anilor 1960 era, de fapt, un mozaic viu, unde tradiția, modernitatea și lupta interioară pentru libertate coexistau într-o armonie fragilă. Un oraș care, dincolo de orice, își păstra sufletul nealterat.
