EDITORIAL | Ioan Onacă, profesorul de la catedră, dar și de pe teren

Îmi face o deosebită plăcere să păstrez legătura cu personalitățile pe care le-am intervievat de-a lungul carierei mele. Nu am reușit de fiecare dată, dar atunci când reușesc, o spun cu mâna pe inimă că e o mare împlinire.

Ce altă bucurie poate fi într-o meserie în afara celei legate de bani? Vă spun eu. Să ai sentimentul că ți-ai făcut datoria. Și chiar dacă uneori nu ți-ai atins anumite obiective, să știi că ai făcut tot posibilul pentru a le atinge. Să iei acele nereușite ca pe niște lecții, iar așa să urci pe scara valorică.

Revin la ce spuneam mai sus. Dacă m-ar întreba cineva despre minunile pe care le-am trăit în viață, atunci voi spune negreșit faptul că e o minune când anumite personaje, care au performat în anumite domenii și care au ajuns la vârste destul de înaintate, mai răspund la telefon, mai o memorie bună și rămân recunoscători că nu au fost uitați. Un exemplu, pe lângă cel pe care vi-l voi prezenta mai jos, este Mircea Dridea (86 de ani). A câștigat de trei ori campionatul României cu Petrolul Ploiești (de altfel, singurele campionate din istoria echipei), unde a înscris aproape 150 de goluri, unul dintre ele în poarta lui FC Liverpool, în singura victorie a unei formații românești cu cormoranii (fapt petrecut în 1966, 3-1 în Cupa Campionilor Europeni).

AVEM NEVOIE DE ACEI BĂTRÂNI ÎNȚELEPȚI, CARE NU SE OPRESC NICIODATĂ DIN A ÎNVĂȚA ȘI A TRANSMITE CUNOȘTINȚELE LOR MAI DEPARTE

Există prejudecata că odată ce ai îmbătrânit, nu mai ții pasul cu societatea din prezent. Dimpotrivă, chiar societatea din prezent, mai mult sau mai puțin evoluată, are nevoie de acei bătrâni înțelepți, care nu se opresc niciodată din a învăța și din a transmite cunoștințele și experiențele acumulate mai departe.

Un astfel de om este Ioan Onacă, care a împlinit 87 de ani pe 20 august. L-am cunoscut în 2019, când i-am luat, de altfel, și primul interviu. Unul amplu, pe care am avut șansa să-l public în Gazeta Sporturilor, după un scurt dialog prin e-mail cu Cătălin Tolontan, redactorul-șef. O mică parte din interviu am difuzat-o și în jurnalul Look Sport, pe care îl coordonam la vremea respectivă. Am mers la Turda într-o duminică, de la Cluj, pe cheltuiala mea, la dorința mea, tocmai pentru că îmi doream să realizez altfel de materiale față de ce vedem de obicei în presă. Materiale care să iasă din sfera superficialului. Și acel interviu cu Onacă a fost de departe unul de colecție.

ULTIMUL SUPRAVIEȚUITOR AL UNEI ECHIPE CARE A FĂCUT ISTORIE

Reiau pe scurt faptul că dumnealui este ultimul supraviețuitor din echipa cu care Arieșul Turda a câștigat Cupa României în 1961, după o finală cu Rapid, desfășurată la București. A fost primul și singurul trofeu din istoria clubului turdean, un club care a atins această peformanță fără să fi jucat vreodată în Divizia A.

Onacă a jucat fotbal până la 26 de ani, când a fost nevoit să se retragă din cauza unei rupturi de menisc. 5 săptămâni a stat cu piciorul în ghips, după ce s-a operat, și nu și-a mai putut continua cariera. O carieră scurtă, dar admirabilă. Nu pentru că a fost o vedetă, așa cum le place multor jucători din prezent să se considere (și de cele mai multe ori se consideră pe nedrept), ci pentru că a făcut parte dintr-o echipă ambițioasă, o echipă care a demonstrat că poate fi ”buturuga mică ce va răsturna carul cel mare”, adică pe Rapid, în cazul de față. O carieră admirabilă pentru că și-a pus calitățile sportive, umane și chiar sănătatea în slujba unei echipe, al unui colectiv, astfel încât să scrie o frumoasă pagină de istorie. Și exact așa s-a întâmplat.

PROFESOR ȘI PE TEREN, ȘI LA CATEDRĂ

Da, putem spune că Ioan Onacă, prin personalitatea sa, prin felul elegant de a vorbi, a fost un profesor pe terenul de fotbal. Dar dumnealui a fost profesor și la catedră. A predat zeci de ani fizică. A fost și director de liceu, la Colegiul Național ”Mihai Viteazul” din Turda. E ceva atipic să discuți cu cineva care a performat și în fotbal, și la catedră. Ioan Onacă este în această categorie privilegiată. Și am speranța că va mai trăi încă mulți ani de acum înainte, tocmai pentru că are multe învățături de dat mai departe. Într-o societate tot mai degradată din punct de vedere moral, cum e cea în care trăim noi, cum sunt și alte societăți europene sau din afara Bătrânului Continent, avem o mare nevoie de repere morale. Și avem nevoie să apară aceste repere morale și în generația mai tânără, pentru că generația unor personaje de talia lui Onacă e aproape de dispariție.

Când l-am sunat de ziua sa, pe lângă mulțumirile adresate, mi-a transmis că nu știe dacă va mai prinde momentul când Arieșul va evolua în prima ligă. Din cauza vârstei, dar și pentru că Arieșul este în Liga a IV-a. Și totuși, cine știe, poate se va întâmpla această minune, deoarece merită să-și vadă visul cu ochii.

ADEVĂRATA ÎMPLINIRE DINTR-O MESERIE

”Vă mulțumesc mult. Ați dat în știre exact ce trebuia, nu era cazul să mai puneți nimic în plus”, au fost cuvintele lui Onacă la un telefon pe care mi l-a dat în 2019, după ce am difuzat la televiziunea unde lucram interviul. Spuneam și mai sus, cum știi că ți-ai făcut datoria, care sunt adevăratele împliniri într-o meserie, iată răspunsul, mesajul de mai sus.

FRAGMENTE DIN INTERVIUL CU IOAN ONACĂ DIN 2019

”Ce să spun? Pe atunci, transferurile se făceau extrem de greu. Numai de jos, din Divizia B în Divizia A, se mergea. A plecat Băluțiu la Minerul Lupeni, care era în Divizia A. Arghișan a plecat la Petroșani. Pe Suciu a vrut să-l ia Universitatea Cluj. Au făcut un amical cu o echipă din Brazilia și el a apărat o repriză. A ieșit de pe teren și l-au așteptat trei soldați și un căpitan. I-au zis că e încorporat și l-au dus la Steaua (unde a stat nouă ani, câștigând un campionat și cinci cupe ale României – n. red.). Eu lucram în învățământ și nu aveam calități ca să mă duc în Divizia A. De multe ori, mergeam la un antrenament pe săptămână. Mai și lipseam, că erau două antrenamente, maxim trei. De multe ori, nu puteam pleca de la ore. Deci, nu am fost un jucător de valoare. Nu avea sens să mă duc la Jiul sau la alte echipe. Eram turdean, aveam frați aici, bunicii tot aici. Aveam o catedră foarte bună.”

”În fotbalul românesc, și nu numai la fotbal, există greșeala că nu e campionat școlar. Nu este campionat universitar. Nu ai de unde (să faci selecții – n. red.). Eu, când am fost aici la liceu, aveam Cupa Liceului “Mihai Viteazul”. Au fost 20 de ediții, cu liceele din oraș, și toți copiii fugeau de la școală ca să se uite. Mai mulți merg când e echipa orașului. Toți colegii de clasă jucau, clasele a noua între ele, a zecea între ele, a 11-a. Semifinală era a noua cu a zecea și a 11-a cu a 12-a. Le-am dat câte un premiu, câte un tricou de la comitetul de părinți.”

Foto: Autorul editorialului și Ioan Onacă (dreapta), în ziua interviului realizat în luna februarie a anului 2019, la restaurantul Hotelului Potaissa din Turda

Dacă v-a plăcut materialul, vă invităm să vă abonați la pagina de facebook Cluj Live, la canalul de youtube Cluj Live Sport și la canalul de rumble Cluj Live Sport pentru a găsi următoarele materiale publicate de noi.