Gata, nu mai șușotim pe la colțuri, să nu audă străinii că suntem români.
Gata, nu ne mai încălțăm în șoșoni, ca să pășim agale și fără tempo, să nu se audă, că știe toată Europa că suntem gălăgioși.
Gata, nu mai șerpuim pe drumuri, ca să evităm vamele aglomerate.
Gata, acum „șeruim” poze cu haștag Schengen, că suntem și noi în marea familie Europeană.
🗞️ Citește și Acestea
Hai, mă, ce naiba, pentru noi, ăștia de rând, nu se schimbă nimic cu adevărat. Da, n-o să mai stăm în cozi la vamă, să șușotim cu orele, să înjurăm, să claxonăm, să șicanăm ca să ajungem mai repede în față. Sincer, cred că unii regretă distracția asta și o s-o caute mai des în traficul din marile orașe, nu contează că e Cluj, Timișoara, Craiova, Iași sau București. Noi avem pe creier unele lucruri și stim că ni se șterge greu. Nu, nu merge nici cu spălare. Așa suntem noi, ca nație. Ne urnim versurile din poezia calculatorului propriu numit creier mai greu. De ce? Nu, în niciun caz nu sutem proști, nici duși, suntem orgolioși până la Dumnezeu și o palmă mai sus.
C-așa ne-am născut. Nu ne-a civilizat nimeni, mulți n-am primit nici școala de acasă, aia de șapte ani. Că n-aveau părinții timp de ea. De cealaltă școală, cică aia adevărată, nici nu vreau să vorbesc, pentru că nu pot pune niciodată în dreptul ei haștagul Schengen.
Suntem niște „șoșoci”, mă, cu gura mare, ne credem cei mai deștepți, avem impresia că le știm pe toate, că am trecut prin toate, că nu ne poate da nimeni lecții de educație și moralitate. Fără nicio legătură cu politica actuală vă spun că asta e o lecție rusească, percepută mai prost decât este ea în realitate.
Noi tot timpul am încercat să păstrăm greutatea la medie, iar atunci când ne-am cântărit am fost între cal și măgar. Un hatâr care a înclinat balanța spre un catâr. Ne-au condus comuniștii, i-am înjurat că sunt boi, că ne iau pâinea de la gură. Am trecut la democrație și libertate, nu ne place nici asta, că e prea multă și nu se potrivește cu peisajul nostru din gândire. Vine ca nuca în peretele de sticlă.
S-a văzut și se vede că suntem o nație împărțită, nicidecum unită. La greu, nu mai zic. Încruntarea și capra veciunului, împreună, la un loc, iau rolul de mimică falsă în cel mai serios episod din Dexter, când de fapt lucrurile se întâmplă ca-n serialul ușor – „Emily in Paris”.
Hai, că am cotit-o și am „șoșocit-o” până am ajuns tot la comedie. O comedie neagră, un umor sumbru, o palidă umbră a trecutului, a unei mentalități care încearcă să se dea pe brazdă, dar plugul cam sare și-l ia „șengenul” la vale. Jale.
Ne temem că europenii ne vor cizela cu biciul lor de seriozitate. Mă, să știți că e o șansă. Singura. Altfel bat rușii la poartă și „șoșocii” îi primesc cu pâine și sare, dar și cu buzunarele pline. Ale lor. Că și-au făcut treaba comandată de undeva, că se termină tot în „va”.
Hai, mă, să alegem „șengen”, ce naiba poate fi așa rău?! De rău ne-am săturat. N-o să vină neapărat bine, că n-are de unde să invadeze el pământul ăsta despre care se tot spune că e lăsat de Dumnezeu. Să nu uităm că tot aici e și orașul ăla în care s-a răsturnat carul. C-o fi cu p”l”oști, c-o fi cu „r”, e tot un car cu un cal. Cu „r” și „l”.
Știu, am tratat „șengenul” ăsta ca un pamflet. Zice-se că ai tării conducători s-au luptat cu toate puterile să-l aducă. Asta e vrăjeală. Ei ne-au vrut, n-a contat nici unu la sută că am vrut noi.
Am făcut autostrăzi în viteză, ca să-i convingem, dar mai avem multe, multe de făcut ca săfim aproape de ei. La vestici mă refer, că n-am de gând s-o cotesc în partea cealaltă. Drumurile bune duc spre ei. Dar și ei, orice am zice și orice am gândi, ne arată drumul. Cel bun.
Suntem români, suntem mișto ca nație, nu știu ei să ne placă pe cât știm noi să ne facem plăcuți. Noi am fost răi între noi. Tot timpul. Cu alții am fost buni, ascultători. Acum, cu drumurile libere, avem timp să le arătăm că suntem gazde bune și îi așteptăm și pe e să nearate ale lor secrete de prosperitate.
Drumu-i lung, dezvățu-i mare. Dar există învățare.
Cei care aleg altceva decât „șengenul” ăsta non-șoșonist, să trateze totul ca un pamflet. Altfel, n-aș zice că este. Din păcate, e o realitate pură pe care nouă, ca popor, ne place s-o deformăm.
