Măcar aici, la antrenori, campionatul din România e la fel ca Premier League. Antrenorii primelor cinci echipe ale campionatului sunt străini. Nu e nicidecum o laudă, e doar o statistică tristă.
De când avem marea scoală de antrenori de la federație, numeri pe degete antrenorii tineri care au ieșit în față. Culmea, unii nici n-au terminat școala, nu au licență, dar au arătat că pot. Mai mult ca unii, care au primit diploma, chiar cu notă mare.
În România, ordinea e dată de Charalambous la FCSB, Mandorlini la CFR Cluj, Petev la Universitatea Craiova, Bergodi la Rapid și Storck la Sepsi. Ei sunt pe primele cinci locuri. Pe șase este primul și singurul român pe loc de play-off, Sabău, cel care a revigorat-o pe U Cluj, după un început ezitant cu alt român, Toni Petrea.
🗞️ Citește și Acestea
În afara lor, mai sunt alți doi antrenori străini în liga întâi, ambii sosiți pe parcursul acestui sezon, Costantino la FC U Craiova și Kopic la Dinamo. Practic, șapte din cele 16 echipe ale Superligii merg pe mâna antrenorilor străini, deși sunt români care bat la ușă.
Antrenorii români au găsit o meserie mai călduță, deși e mai prost plătită. Stau, comentează și se revoltă din studiourile televiziunilor. E cazul lui Ilie Dumitrescu, Viorel Moldovan, Basarab Panduru, Gabi Balint, Florin Bratu, Nicolae Dică, etc.
Federația i-a mai salvat pe câțiva, cu locuri la echipele de juniori ale României, iar unii au ajuns chiar la naționalele de fete, vezi Cristi Dulca sau Ion Marin.
În afară, pe antrenorii români aproape că îi numeri pe degetele de la o mână și neapărat trebuie să urmărești estul îndepărtat pe hartă. Dan Petrescu a ajuns tocmai în Coreea de Sud, Olăroiu face de 15 ani milioane multe la șeici, Reghecamp și Rădoi au ales aceeași cale, la fel și Isăilă. Mutu e în Azerbaidjan, iar Sumudică, poate în cel mai decent campionat dintre toți, dar la retrogradare, în Turcia.
SUBTITLU: Când vor apărea rezultatele școlii de antrenori de la FRF?
Acum ori niciodată. E o chestiune de neîncredere care se perpetuează, cu fiecare sezon.
Patronii români caută antrenori „credincioși”, ascultători, iar cei români, cu un nume în spate, sunt orgolioși. Pe bună dreptate. Cu această atitudine e greu să accepte o colaborare cu un patron care deține butoanele de comandă și le apasă frecvent, fie de pe stadion, fie din loja călduță a stadionului. Pentru un pumn de euro, sunt străini care acceptă, e drept de mâna a doua. Nu toți sunt așa, pentru că Mandorlini și-a făcut un nume în spate, iar Petev a reușit în Bulgaria la Ludogoreț, dar a controlat și un vestiar cu vedete, chiar de curând, la naționala lui Dzeko, Bosnia.
Deocamdată, școala de antrenori de la FRF e una greoaie, care nu-i ajută de loc pe antrenorii tineri. Ei îmbătrânesc cu cărțile în față până să ia diploma supremă. Așteaptă și cinci, șase ani, că devin bătrâni până când ajung să dețină licența PRO, ca să stea pe bancă în liga întâi.
A apărut această fentă a regulamentului, salvatoare și perfect legală, numită Chișinău, unde licența se obține mult mai repede și e recunoscută în România, pentru că școala de acolo aparține de UEFA. Pintilii, Săpunaru sau Croitoru au mers acolo să își dea doctoratul în antrenorat. E și mai ieftin.
Așa că, școala românească de antrenori, e doar pentru cei mai răbdători, care și-au strâns un ban și l-au pus deoparte în timpul carierei, care nu stau în bănuții puși la bătaie de patronii din liga întâi. Ei merg cuminți la examene, conștienți că într-o zi tot la acești patroni vor ajunge să lucreze. Dacă vor avea norocul să fie angajați la CFR, spre exemplu, sau la Sepsi, de ce nu la Rapid, ca să vorbesc de echipele care pot fi rampă de lansare, atunci își pot face meseria ca la carte. Varga, Șucu sau Dioszegi se implică foarte puțin spre deloc în organizarea din teren.
Dar dacă merg la FCSB, rampă și mai bună de lansare pentru un contract beton în afară, trebuie să stea cu telefonul deschis tot timpul. Același lucru și la cele două Craiove, unde (vorba lui Borcea) patronii controlează și vântul.
Ca o concluzie, meseria de antrenor e una stresanta, indiferent de bancă. Iar la noi, antrenorii tineri fac repede părul alb, mai ales dacă au un patron atotcunoscător în ale fotbalului. Școala de antrenori ajută la psihologia relației antrenor-jucător, mai puțin la cea de antrenor-patron, care în România e mai importantă decât orice.
