„Pofta vine mâncând” zice o axiomă neaoșă, românească. E timpul să hrănim papilele gustative cu o nouă calificare a României la un turneu final, că nu am mai legat două de multă vreme. Acest european, nici nu contează cum s-a încheiat, trebuie să deschidă drumurile curajului, ușile speranței, porțile viitorului.
Ca într-un portal vizionar din Star Trek, e nevoie de butonul care să ne teleporteze într-o altă gândire, pozitivă, plină de încredere. Dacă nu e acum momentul, atunci când?
Unitatea există, respiră, e vie. Grupul s-a format, s-a legat, crede. Românii și România cred în el, că poate muta munții cu o dorință fără margini.
Nu avem noi jucători care să aspire la Real, Barcelona, City, etc. Dar avem ambiție, avem încredere și multă dorință. E meniul care întărește mentalitatea, suptă ani de zile de imperiul comunist, care lua tot și îți dădea înapoi cu rația. Nu s-au schimbat multe, dar românii s-au prins care e mersul. Iar această naționala i-a unit, în această luptă a credinței în orice. Da, se poate, trebuie doar să lupți pentru a câștiga și ești aplaudat și atunci când pierzi.
🗞️ Citește și Acestea
Asta e o lecție pentru un viitor care va fi și cu bune și cu rele, dar din care trebuie să învățam să luăm ce e bun și să tragem tare pe mai departe.
Toată Europa a învățat la acest euro că galben înseamnă România. Am dominat sonor toate stadioanele din Germania, iar acasă am umplut piețele în marile orașe. Este emulația care duce spre culmile bucuriei, chiar și tristețile care ne urmăresc.
Și e normal să apară, dar noi de la acest euro am învățat două lucruri: să pierdem și să iubim și atunci când pierdem. E mare lucru.
Euro s-a încheiat pentru noi, dar urmează drumul spre mondial, mai greu decât cel spre euro, mai dificil de gestionat. Sunt echipe mai puţine care se califică. Trebuie să fim, exact ca la euro, în primele 16 ale Europei.
E posibil? Este.
Dar tot cu luptă, cu curaj, cu tupeu.
Acestea au fost atributele unui început fierbinte de vară fotbalistică.
SUBTITLU: Ce bine ar fi să mergem înainte cu acelaşi selecţioner!
Oficiali, pentru Iordănescu aventura la naţională s-a încheiat. Contractul său era până la finalul euro, aşa că nu e nevoit să dea explicaţii unde pleacă şi de ce pleacă, asta în cazul în care pleacă.
În primul an la naţională, când a fost ultimul în Nations League, i s-a cerut de mai multe ori demisia. Presiunea a fost uriaşă, dar a gestionat-o aşa cum a ştiut, iar în final s-a dovedit că a făcut-o bine. Şi a făcut bine că a rămas.
Acum, tot pe Iordănescu îl vrem, pentru că ne-a plăcut ce a făcut la naţională, cu această generaţie pe care chiar el a botezat-o „de suflet”.
Dar şi dacă pleacă şi dacă rămâne, această creaţie a lui se va numi tot „de suflet” şi în continuare.
Totul e în mâinile lui Iordănescu şi ale lui Burleanu, cum se vor înţelege. Ştim că federaţia vrea, dar e important şi contractul pe care-l va pune pe masă. Nu neapărat financiar, ci tradus în vise şi prime, pentru că banii nu sunt totul pentru Iordănescu, chiar el a zis că partea financiară e cea mai mică problemă.
Totuşi, contraoferta arabilor, cu salariu de 5 milioane de euro pe an pentru el şi staff pare de nerefuzat la prima strigare.
Frumos ar fi, însă, ca Iordănescu să bată palma cu federaţia pentru încă 4 ani şi să lege trei calificări, cum a reuşit tatăl său în ‘94, ‘96 şi ‘98.
El ne-a dat voie să visăm la ele, iar noi, de pe stadion, din piaţă, din fotoliul de acasă o s-o facem. Repet, important e să nu ne supărăm pe el dacă n-o să iasă, pentru că e tare, tare greu!
Când o să avem fotbalişti la numele mari din Europa, atunci avem voie să dăm vina pe selecţioner. Până atunci, să-i mulţumim şi să-l aplaudăm pentru ce a reuşit, pentru modul în care a unit vestiarul şi pentru modul în care i-a pus pe jucătorii României la treabă. E meritul lui.
Pentru că noi vrem, dar n-avem.
Pentru că izbăvim doar cu determinare şi dorinţă.
Alţii au, dar îi mai „ardem” şi noi, ca să vorbim în limbajul scurt şi direct al străzii.
Noi suntem săraca ţară săracă şi la fotbal.
Dar la suflet, la inimă, e posibil să nu ne bată nimeni
